Raspundere patrimoniala

Decizia nr. 335 din 26 mai 2022 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicata in Monitorul Oficial nr. 803 din 12 august 2022


Valer Dorneanu                          - presedinte
Cristian Deliorga                        - judecator
Marian Enache                           - judecator
Daniel Marius Morar                  - judecator
Mona-Maria Pivniceru                - judecator
Gheorghe Stan                           - judecator
Livia Doina Stanciu                   - judecator
Elena-Simina Tanasescu        - judecator
Varga Attila                                  - judecator
Patricia Marilena Ionea            - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Draganescu.
1. Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Exceptia a fost ridicata de Cristina Torcica Radoiu si Maria Antonia Lascar in Dosarul nr. 2.105/62/2018 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale si constituie obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 1.003D/2019.
2. La apelul nominal lipsesc partile. Procedura de instiintare este legal indeplinita.
3. Cauza fiind in stare de judecata, presedintele Curtii acorda cuvantul reprezentantului Ministerului Public, care, invocand jurisprudenta in materie a Curtii Constitutionale, pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate ca neintemeiata. avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:
4. Prin Incheierea din 9 aprilie 2019, pronuntata in Dosarul nr. 2.105/62/2018, Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Exceptia a fost ridicata de Cristina Torcica Radoiu si Maria Antonia Lascar intr-o cauza avand ca obiect solutionarea unei actiuni in raspundere patrimoniala formulata de societatea angajatoare.
5. In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autoarele acesteia arata ca prin textul de lege criticat se stabileste ca au competenta teritoriala de a solutiona conflicte de munca instantele in a caror circumscriptie isi are domiciliul sau sediul reclamantul. Art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 nu distinge dupa cum reclamantul este angajatul sau angajatorul. In schimb, art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care reglementeaza si el competenta teritoriala a instantelor in cazul conflictelor de munca, stabileste ca instanta careia ii revine competenta este aceea de la domiciliul sau locul de munca al reclamantului. Prin precizarea "domiciliul" si "locul de munca" al reclamantului, art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu poate fi interpretat decat in sensul ca reclamant este angajatul, iar nu angajatorul. Ratiunea unei asemenea stabiliri de competenta teritoriala este aceea a apropierii angajatului de instanta sesizata cu conflictul de munca, precum si aceea a usurintei administrarii probelor de o instanta in a carei circumscriptie se afla locul de munca in legatura cu care s-a nascut conflictul de munca.
6. Art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 introduce o discriminare in sensul ca in ipoteza in care reclamant este angajatorul, atunci competenta apartine instantei de la sediul angajatorului. Aceasta prevedere are urmarea imediata ca, in cazul in care locul de munca si/sau domiciliul angajatului nu se afla in circumscriptia instantei unde se afla sediul angajatorului, accesul la justitie al paratului persoana fizica este ingreunat atat din perspectiva distantei pe care trebuie sa o strabata pentru a participa la proces, cat si din cea a modului impropriu al administrarii unor probe (declaratii ale martorilor, cercetare locala etc.) in alta parte decat in zona in care s-au petrecut faptele probatorii.
7. Potrivit art. 21 din Constitutie, nicio lege nu poate ingradi liberul acces la justitie, partile avand dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil. Liberul acces la justitie include si apropierea cetatenilor de instanta de judecata. Cum dreptul muncii, inclusiv Legea nr. 53/2003, este un drept de protectie sociala, dispozitiile de lege criticate, care obliga pe angajat sa se deplaseze la instanta in a carei circumscriptie isi are sediul angajatorul sau, sunt neconstitutionale, contravenind art. 21 din Constitutie. Arata ca, in multe cazuri, sediul societatii se afla intr-o zona, dar are sucursale cu angajati in alte zone, de regula la mare departare de sediul social.
8. Autoarele exceptiei considera ca dispozitiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt constitutionale doar in cazul in care ele se interpreteaza in sensul ca instanta competenta este cea in a carei circumscriptie se afla domiciliul sau locul de munca al angajatului.
9. Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata. In acest sens, arata ca prevederea criticata este de natura sa restranga dreptul de acces liber la justitie si dreptul de aparare. Astfel, este evident ca o aparare mai eficienta, mai ales in ceea ce priveste administrarea probatoriului, nu poate fi realizata decat la instanta unde salariatul isi are domiciliul si, mai mult, locul de munca, unde se sustine ca s-ar fi savarsit faptele generatoare de raspundere patrimoniala.
10. In conformitate cu dispozitiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate.
11. Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernul si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. examinand incheierea de sesizare, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:
12. Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.
13. Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie, potrivit incheierii de sesizare, dispozitiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au urmatoarea redactare: "Cererile referitoare la cauzele prevazute la alin. (1) se adreseaza instantei competente in a carei circumscriptie reclamantul isi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul."
14. Autoarele exceptiei de neconstitutionalitate apreciaza ca dispozitiile de lege criticate sunt contrare prevederilor constitutionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea in drepturi si ale art. 21 privind accesul liber la justitie.
15. Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca dispozitiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 fac parte din titlul XII al acestei legi, care reglementeaza jurisdictia muncii, si stabilesc ca, in ceea ce priveste solutionarea conflictelor de munca, instanta competenta teritorial este cea in a carei circumscriptie reclamantul isi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul.
16. Aceasta reglementare difera de dispozitiile generale in materia procedurii civile referitoare la competenta teritoriala a instantelor de judecata, respectiv art. 107 alin. (1) din Codul de procedura civila, potrivit carora "Cererea de chemare in judecata se introduce la instanta in a carei circumscriptie domiciliaza sau isi are sediul paratul, daca legea nu prevede altfel."
17. Prin Decizia nr. 945 din 7 iulie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 643 din 8 septembrie 2011, Curtea Constitutionala, facand trimitere la jurisprudenta sa anterioara, a retinut ca reglementarea diferita a Codului muncii fata de cea a Codului de procedura civila, referitoare la competenta teritoriala a instantelor de judecata, este justificata de specificul si necesitatile ce decurg din raporturile de munca. In acest sens trebuie observat ca reglementarea criticata urmareste facilitarea accesului la justitie si a apararii salariatului care are, in cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant.
18. Curtea a mai aratat ca legiuitorul are competenta exclusiva de a stabili normele de procedura, putand institui prevederi speciale in considerarea situatiilor specifice avute in vedere, intrucat principiul egalitatii nu inseamna omogenitate, astfel ca situatii diferite justifica si uneori chiar impun un tratament juridic diferentiat, iar, potrivit dispozitiilor art. 126 alin. (2) din Constitutie, competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege.
19. Prin aceeasi decizie, Curtea, analizand criticile vizand incalcarea dreptului la un proces echitabil si a dreptului la aparare, a observat ca, departe de a consacra o solutie legislativa defavorabila angajatului, textul criticat vizeaza ocrotirea sa, astfel incat acesta, care, de altfel, de cele mai multe ori are calitatea de reclamant, sa nu fie obligat sa introduca actiunea la instanta de domiciliu/sediu al paratului, deci al angajatorului. Desigur ca in ipoteza in care angajatul are domiciliul intr-o alta localitate fata de locul in care isi desfasoara activitatea, el are obligatia de a-si inscrie in actul de identitate adresa de resedinta daca locuieste mai mult de 15 zile la aceasta din urma adresa [a se vedea art. 30 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenta, domiciliul, resedinta si actele de identitate ale cetatenilor romani, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 641 din 20 iulie 2005]. Prin urmare, angajatul are facultatea de a-si alege instanta competenta teritorial, respectiv cea in a carei circumscriptie isi are domiciliul sau resedinta.
20. In prezenta cauza, autoarele exceptiei critica dispozitiile de lege prin raportare la aceleasi prevederi constitutionale, dar dintr-o perspectiva diferita. Astfel, acestea pun in discutie situatia cand angajatorul are calitate de reclamant, astfel ca instanta competenta este, potrivit textului de lege criticat, cea de la sediul reclamantului.
21. In sustinerea criticii formulate, autoarele exceptiei invoca si dispozitiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, cu modificarile si completarile ulterioare, care stabilesc ca "Cererile referitoare la solutionarea conflictelor individuale de munca se adreseaza tribunalului in a carui circumscriptie isi are domiciliul sau locul de munca reclamantul."
22. Curtea constata ca dispozitiile de lege, care reglementeaza competenta teritoriala a instantelor de judecata in materia conflictelor individuale de munca, sunt ulterioare Codului muncii si nu prevad abrogarea dispozitiilor acestui din urma act normativ in aceasta materie. Desi Codul muncii a fost republicat in anul 2011, iar Legea nr. 62/2011 a fost republicata in anul 2012, actele normative au pastrat reglementarea diferita in ceea ce priveste competenta teritoriala a instantelor. Prin urmare, determinarea competentei teritoriale a instantelor de judecata in ceea ce priveste conflictele individuale de munca trebuie sa se faca printr-un proces de interpretare a legii care sa aiba in vedere atat continutul textelor de lege, cat si raportul dintre acestea din perspectiva principiului specialia generalibus derogant.
23. Curtea constata ca art. 210 din Legea nr. 62/2011 - lege ulterioara Codului muncii si avand caracter special in raport cu aceasta - reglementeaza competenta instantelor de judecata, respectiv a tribunalelor, in ceea ce priveste conflictele individuale de munca, stabilind ca este competent "tribunalul in a carui circumscriptie isi are domiciliul sau locul de munca reclamantul". In mod evident, referindu-se la "domiciliul sau locul de munca", legiuitorul a avut in vedere situatia cand reclamantul este salariatul, in vederea protejarii intereselor acestuia si facilitarii accesului liber la justitie, astfel incat sa nu fie descurajat sa se adreseze instantelor de judecata in vederea apararii drepturilor si intereselor sale ce izvorasc din raportul de munca.
24. Dispozitiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu se refera insa si la instanta competenta in situatia in care angajatorul este reclamant. Asa fiind, se apreciaza ca, in ceea ce priveste situatia cand angajatorul este reclamant, sunt aplicabile dispozitiile generale ale art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care se refera la "sediul" reclamantului.
25. Prin urmare, Curtea retine ca dispozitiile referitoare la instanta competenta sa judece conflictele de munca de la domiciliul sau locul de munca al salariatului sunt aplicabile doar in situatia cand acesta are calitatea de reclamant, iar cand angajatorul este cel care are calitatea de reclamant in cadrul conflictului individual de munca, competenta este instanta in a carei circumscriptie se afla sediul acestuia.
26. Analizand aceste dispozitii de lege prin prisma criticilor referitoare la incalcarea principiului egalitatii in drepturi a cetatenilor si a prevederilor constitutionale privind dreptul de acces liber la justitie, Curtea constata ca autoarele exceptiei formuleaza aceste critici plecand de la premisa ca un salariat trebuie sa se bucure de acelasi tratament juridic indiferent daca are calitatea de reclamant sau parat in cadrul unui conflict individual de munca.
27. Cu privire la principiul egalitatii in drepturi, Curtea Constitutionala a retinut in jurisprudenta sa ca acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situatii care, in functie de scopul urmarit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
28. In acelasi sens este si jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, in aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminarii din Conventia privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ca reprezinta o incalcare a acestor prevederi orice diferenta de tratament savarsita de stat intre indivizi aflati in situatii analoage, fara o justificare obiectiva si rezonabila (de exemplu, prin Hotararea din 13 iunie 1979, pronuntata in Cauza Marckx impotriva Belgiei, si prin Hotararea din 29 aprilie 2008, pronuntata in Cauza Burden impotriva Regatului Unit).
29. Totodata, prin Hotararea din 6 aprilie 2000, pronuntata in Cauza Thlimmenos impotriva Greciei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Conventie, este incalcat nu numai atunci cand statele trateaza in mod diferit persoane aflate in situatii analoage, fara a exista justificari obiective si rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotararea din 28 octombrie 1987, pronuntata in Cauza Inze impotriva Austriei), ci si atunci cand statele omit sa trateze diferit, tot fara a exista justificari obiective si rezonabile, persoane aflate in situatii diferite.
30. Or, analizand textul de lege criticat prin prisma celor mai sus retinute, Curtea constata ca scopul pe care legiuitorul l-a avut in vedere atunci cand a instituit o reglementare favorabila salariatilor sub aspectul instantei competente sa judece conflictele de munca in care au calitatea de reclamanti l-a constituit, asa cum s-a retinut mai sus, facilitarea accesului la justitie, astfel incat sa nu fie descurajati sa se adrese instantelor de judecata pentru apararea drepturilor ce deriva din raportul de munca. Acest obiectiv este realizat atunci cand salariatul este reclamant.
31. Curtea retine si ca, reglementand aceasta solutie legislativa, legiuitorul a avut in vedere faptul ca, in cele mai multe cazuri, actiunile referitoare la conflictele individuale de munca sunt initiate de salariati, astfel ca reglementarea este conceputa din aceasta perspectiva, tinzand sa avantajeze pe salariatii reclamanti.
32. In acelasi timp, Curtea constata ca, atunci cand salariatii au calitatea de parat, actiunea in justitie este deja initiata de angajatori, astfel ca nu se poate sustine ca salariatii sunt impiedicati sa se adreseze justitiei pentru apararea drepturilor lor. Prin urmare, situatia in care acestia se afla este in mod obiectiv diferita de cea in care salariatii au calitatea de reclamant, tratamentul juridic diferit fiind justificat.
33. De altfel, Curtea apreciaza ca necesitatea protejarii drepturilor salariatilor, aflati intr-o pozitie de subordonare in raportul de munca fata de angajator, inclusiv sub aspectul facilitarii accesului la justitie, nu se poate converti in temeiul unor reglementari inechitabile, in care angajatorul este plasat in toate cazurile intr-o pozitie defavorabila in raport cu salariatul din punctul de vedere al drepturilor procesuale. In ceea ce priveste necesitatea existentei unui echilibru intre drepturile si interesele celor doua parti ale raportului de munca, instanta constitutionala apreciaza ca sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele retinute de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, paragraful 34, in care a statuat ca, "desi protejarea drepturilor salariatului, aflat in raporturi de subordonare fata de angajator, reprezinta o forma de a asigura insasi protectia dreptului la munca, ca drept fundamental, legiuitorul este tinut, in egala masura, sa asigure protectia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor masuri apte sa realizeze in mod concret scopul propus. Prin urmare, protectia dreptului la munca nu poate fi absolutizata cu consecinta afectarii dreptului angajatorului de a-si exercita libertatea economica".
34. Pentru considerentele expuse, in temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, Respinge, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate ridicata de Cristina Torcica Radoiu si Maria Antonia Lascar in Dosarul nr. 2.105/62/2018 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale si constata ca dispozitiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constitutionale in raport cu criticile formulate.
Definitiva si general obligatorie.
Decizia se comunica Tribunalului Bucuresti - Sectia a VIII-a conflicte de munca si asigurari sociale si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Pronuntata in sedinta din data de 26 mai 2022. in temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedura civila coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, semneaza
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea